Ne-am cunoscut târziu, poate puțin cam târziu, însă aș spune că la timp.
Țin minte perfect fața ta mirată și înfricoșată când ți s-a strecurat în inimă dubiul că nu ești cine credeai că ești. Că de fapt TU, cea adevărată, erai în totalitate mascată de mine. Întrebată fiind dacă ai avut o copilărie fericită, cu ceva situații deosebite, EU am răspuns senină și încrezătoare, acaparându-te pentru a nu știu câta oară, că totul a fost minunat, că nu am de ce să mă plâng și că na, la urma urmei, am avut o copilărie normală ca a oricărui alt copil, nu?? Nu??
Ai stat mulți ani adormită, sedată, în lanțuri, uitată, rareori dacă vedeai un fir din lumina zilei sau cerul senin.
Te-am închis de mică, de când am învățat prima dată că dacă vorbești tu, nu suntem plăcute. Așa că am preferat să nu mai vorbim.
Dacă țipi, dacă plângi, nu e de bine, creezi disconfort, deranjezi, nu vom mai fi iubite, dorite.
Dacă spui ce ai nevoie ne vor lua în râs și oricum nu primim.
Dacă spui ce te doare vor face glume și nu ne vor lua in serios. Oricum durerea va trece dacă aștepți suficient de mult.
Așa că am decis să ies doar eu în față. Să preiau eu controlul și să fac să fie bine. Să fie bine pentru cei din jur, să fie liniște pentru ei ca noi să putem supraviețui, să fim acceptate, să fim primite, să fim apreciate și poate wow, de ce nu, chiar lăudate, dacă te străduiești suficient de mult.
Am crezut că voi putea bloca tot ce nu aveam voie – să nu se vadă că simțim durere, suferință, furie, frică, rușine, nesiguranță, teamă de necunoscut, de întuneric, dezamăgire, inadecvare, conflicte interioare; și da, am reușit! Eram poate chiar mândră de noi că nu lăsăm orice să ne afecteze și în câțiva ani am reușit, deja fără prea mult efort, să integrăm masca asta atât de bine, încât ne venea natural să ascundem tot ce nu trebuia lăsat să se vadă.
Ani de zile am fost într-o fugă continuă de tine, de mine de fapt. Aveam cele mai bune metode de a-mi ține mintea ocupată – lucram mult, suplimentar și nici nu știam să recunosc stresul acumulat în corp. Căutam cu orice preț să-mi amorțesc simțurile, să evit să simt; ascultam mereu muzică, fredonam, întrețineam conversații și prietenii cu persoane care nu-mi făceau bine, însă nici nu-i puteam refuza, de teamă să nu rămân singură.
Când am văzut că vocea din interiorul meu voia să mai iasă puțin afară, când simțeam un gol imens interior, un sentiment că nu aparțin unui loc, unui timp și spațiu, mă împotriveam tare și credeam că poate dacă mă mai înscriu la o facultate voi fi destul de bună pentru cei în ochii cărora voiam să contez și mă voi ține și ocupată. Totul a funcționat, însă pe perioade determinate de timp.
Atât de bine reușeam să am situația sub control încât chiar și ca adult, dacă voiai cumva să mai spui ceva, să te exprimi, să vrei să plângi, nu lăsam să-ți fie auzită vocea. Te lăsam să plângi, dar să nu știe nimeni.
Îmi pare rău, iartă-mă că nu te-am ascultat. Iartă-mă că ceea ce făceam credeam că o fac pentru noi, să ne fie nouă bine, să ne apărăm, când de fapt o făceam pentru liniștea celor din jur.
Te înăbușeam, nu aveam încredere în tine că ai putea duce fraza până la sfârșit, că nu ești capabilă oricum, că doar atâția ani te-am sugrumat și m-ai lăsat pe mine în față – cum era să cred că azi, acum, ai fi în stare să faci ceva diferit?
Mai ales că în joc era siguranța noastră, acceptarea noastră…dacă te lăsam să vorbești și apoi n-am mai fi fost iubite? Dacă am fi fost respinse, din nou? Dacă te-aș fi lăsat să faci cum spuneai tu și am fi fost scoase afară din casă, din inima celor cu care trăiam?
Nu puteam risca să simțim din nou durerea unui abandon, a suferinței prin care am trecut și pe care am reușit să o acoperim, a dezamăgirii pe care o citeam în ochii celorlalți, a unui posibil eșec.
Nu, noi trebuia să fim în continuare perfecte, docile, să ne prefacem că nu suntem deranjate de măgăriile din jurul nostru, să tolerăm, să fim aliniate cu ceea ce-și dorea societatea și părinții de la noi – să nu-i facem de rușine, să învățam, să facem o facultate, să ne mărităm și să avem copii. Să muncim din nou și să uităm de noi, să uităm că am fi existat ca individ, ca femeie nu mai zic, și să ne dedicăm complet celor din jur, să nu ne punem întrebări și să nu creem disconfort.
Problema a apărut când mi-am dat seama că blocând toate emoțiile alea despre care am învățat că nu ne aduc nimic bun, de fapt le-am blocat și pe cele pe care le căutam – îmi doream să râd, să fiu fericită, să fiu copilăroasă, să iubesc, să simt entuziasm, energie, poftă de viață.
Dar nicio clipa nu mi-a trecut prin cap că degeaba le bușesc eu pe alea nașpa în spatele unui zid imens; și ca să încapă toate eu tot mai construiam, tot mai puneam o cărămidă, îl făceam și mai mare și mai rezistent, negândindu-mă că efectiv n-au unde să se manifeste cele bune, pe care mi le doream…și alea puține cum erau, erau ușor ușor inundate de cele care începeau să se scurgă din spatele zidului, de-acum devenit preaplin.
Zilele, lunile treceau, iar tu începeai, puțin câte puțin să-ți faci loc spre exterior. Eu am prins curaj să te las și pe tine în față. Nu te cunoașteam, dar eram măcar dispusă să te las să-mi povestești despre tine, eram curioasă să-mi spui despre ce-ți place și ce nu-ți place, despre cum ți-ai dori să fie ca să te simți și tu mai bine.
Așa că am căpătat încredere în tine, îmi plăcea ce văd, erai curajoasă, autentică. La început te exprimai cu vocea tremurândă, dar cu exercițiu ai reușit să devii tot mai bună în a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă asta provoca valuri în jur. Era bine, eram într-o barcă de siguranță și te vedeam că preluând cârma, te descurci chiar foarte bine.
Te-am văzut cum ai muncit să scoți acele cărămizi, una câte una – nu ți-a fost deloc ușor. Te admiram, chiar dacă în procesul acesta, pe mine tot mă mai cuprindea frica, panica și mă repezeam să pun înapoi câte o cărămidă la loc.
Dar tu m-ai liniștit, mi-ai dat încredere că e ok, că suntem pe drumul cel bun. Ai mai scos din cărămizi, ai mai procesat și evacuat multe dintre emoțiile care au stat ani de zile ascunse în întuneric și am văzut că începe să fie loc să ne construim și o grădină – da, o grădină a sufletului în care să creăm spațiul potrivit prin care să înflorească către exterior lumină, iubire, bucurie, viață.
Abia când vom reuși să echilibram cele două zone – de întuneric și lumină, vom pluti în armonie, în liniște și pace. Da, vor mai veni valuri care să ne tulbure sufletul, însă tu vei fi creat un precedent, vei avea deja această experiență, dragă Ioana, din care știi că vei putea ieși, că te vei descurca indiferent de obstacol.
Și atunci vei ști că ești TU la cârma vieții tale, cea autentică, cea asumată, tu, manifestând puterea ta interioară, your true self.
by Ioana Hriscu