Hele Biker: “Oamenii nu au curajul sa nu le fie frica”

Astazi te invit sa citesti povestea unui om extraordinar. Elena aka Hele Biker isi traieste viata cu pofta, cu iubire, in libertate. O viata pe drum, cu implinirile si, uneori, frustrarile sale. O admir enorm pe Elena si o urmaresc, suspinand dupa calatoriile alea infinite, cand totul e magic si esti doar tu intre cer si pamant.

Cei mai multi dintre studentii mei imi marturisesc dorinta asta ascunsa de a pleca. Locul nu conteaza foarte mult. Nici cand, nici cum. Probabil exista o gena in noi, vagabonzii astia liberi, exploratori ai lumii noastre interioare si exterioare, care ne face sa tanjim dupa necunoscut si aventura.

Si le spun de fiecare data – pana nu te arunci in gol fara nicio plasa de siguranta, nu vei intelege ce inseamna chemarea asta din tine. Indiferent unde te duce dorinta, urmeaz-o. Curajul de a spune DA curiozitatii din tine, dorului, bucuriei de a fi – este singurul care schimba lumea. A ta si, treptat, a noastra. Indrazneste, fa un mic pas. Citeste povestea Elenei mai jos…

Buna, Elena draga. Si multumim ca ne impartasesti din povestile tale.

Multumesc eu pentru ca dati spatiu povestilor mele.

Cine este Elena Axinte? Ce vise, dorinte, neimpliniri, bucurii, iubiri traieste? Ne poti spune mai multe despre Hele Biker?

Elena Axinte este o ramanca din Vaslui stabilita in Italia de 12 ani si care acum s-a transformat in Hele Biker o cetateana a lumii stabilita de un an… peste tot.

Mi-am terminat studiile universitare in Romania (teatru si psihologie) si imediat m-am mutat in Milano unde pentru mai bine de 10 ani m-am simtit acasa. Mi-am completat studiile cu o specializare in teatru terapie si de ceva ani folosesc teatrul si tehnicile teatrale ca o practica de crestere si dezvoltare personala. Asa m-as descrie profesional. Insa descrierea profesionala nu ma mai reprezinta.

Astazi pe Elena Axinte care fuzioneaza cu Hele Biker o pot descrie doar ca pe un ghem enorm de emotii asezat pe un motor, care pulseaza continuu de la vibratii.

Traiesc un enorm vis plin de vise, dorintele sunt doar impulsuri de moment pe care le urmez aproape mereu, bucuriile ma surprind in fiecare zi, iubirile in acest moment sunt universale si au un alt limbaj fata de iubirile mele clasice din trecut, insa nu stiu sa spun ce neimpliniri am. Traiesc atat de tare ancorata in prezent incat nu mai am greutatea esecurilor.

Daca astazi am un vis – este sa pot continua asa, cum sunt acum, cat mai mult timp. E tare bine.

Daca ar fi sa te intalnesti cu o singura persoana celebra din lumea asta, pe cine ai alege?

Daca raspunsul nu mi-a venit in prima secunda insemna ca pe nimeni. Nu stiu… nu am idoli, nu am un model, nu am fost niciodata fanul infocat al nimanui. Dar sunt inspirata de foarte multa lume. Daca ar fi sa ma raportez la trecut, mi-as dori sa-l fi intalnit pe Gurdjieff si sa calatoresc macar o luna cu el prin lume, sau pe Kahlil Gibran. Aspir la intelepciunea lor si sunt tare curioasa ce raspunsuri ar avea ei la intrebarile mele.

Ce te deranjeaza cel mai mult la unii oameni? Ce simti ca ai putea face mai bine?

Cel mai mult ma doare (nu deranjeaza) lipsa de toleranta, de intelegere, ma doare judecata si critica aspra, ironia gratuita si sarcasmul, superioritatea de orice natura.

Spun ca ma doare si nu deranjeaza pentru ca, daca m-ar deranja, eu insami as fi in interiorul acestui cerc vicios al criticii si netolerantei, al neacceptarii, iar acesta este cel mai important aspect la care lucrez pe mine in acest moment.

Cred ca as putea iubi mult mai mult decat o fac acum. Cred ca as putea sa ofer mult mai mult decat o fac acum. Asta cred ca as putea face mai bine.

Stiu ca ai calatorit prin lume cu marea ta iubire, Harley Davidson, si ai avut experiente si aventuri cat pentru o viata intreaga. Cand a fost momentul in care ai simtit ca “ai reusit”, ca “this is it”, ca asta este rostul tau?

Momentan asta fac. Calatoresc prin lume cu marea mea iubire, papusica mea, motocicleta Harley Davidson care mi-a transformat si colorat viata. A aparut in viata mea acum patru ani si incet incet mi-a aratat care este calea si rostul meu. Nu mai condusesem niciodata o motocileta, nici macar un scooter, si cand mi-a ajuns acasa nici macar nu dadusem inca examenul pentru permis.

Dar a aparut asa, si s-a condus singura. M-a condus pe mine o lunga perioada de timp, pana cand m-a invatat ce vreau, cine sunt si de ce am nevoie. Cu ea am descoperit ca apartin fiecarei palme de pamant de pe acesta planeta si ca acasa este peste tot, ca locul meu este pe drum.

Peretii casei mele nu puteau sa ma mai contina. Am decis sa fac o calatorie importanta si aceea a fost Africa. In timp ce faceam cautari despre acesta posibila aventura am descoperit lumea aceasta in care ma aflu acum, a calatorilor, a vietii nomade, pe drum, prin lume, pe oriunde, a vietii itinerante.

Si exact in acel moment am stiut ca asta asteptam de o viata.

Nu a fost nici macar un singur moment de indoiala, de intrebare. Am stiut exact ca asta aveam sa fac. Era doar o chestiune de timp. Am plecat in Africa, am traversat 7 tari in patru luni singura cu papusica mea, m-am intors si la mai putin de un an am inceput aceasta noua viata mult visata si asteptata inconstient.

Africa a fost doar confirmarea ca aceea era singura decizie posibila pentru mine. Nu stiu daca pot spune „this is it”, dar sigur pot spune facand asta acum, ca acesta este rostul meu… cel putin in acest moment al vietii mele.

Ai avut frici sau anxietati pe drum? Ce ai invatat despre tine in ultimii ani? Care este cea mai mare frica a ta si cum o imbratisezi?

Nu. Si nu prea este credibil acest raspuns, stiu. Dar nu am frici. Nu fac nimic de care imi este frica. Frica nu este o optiune in viata mea. Spun mereu ca intre frica si iubire am ales iubirea.

Dar vorbind in termeni mai concreti, stau mereu in situatii in care nu exista frica. Ma ghidez mereu dupa insinct si din fericire acesta mereu m-a calauzit pe cele mai blande si armonioase drumuri, printre cei mai iubitori si buni oameni.

Stiu ca pare de necrezut, dar nu ma aventurez niciodata in situatii pe care le simt amenintatoare sau periculoase. Nu caut dificultati. Dar am o precizare pe care tocmai am exprimat-o si public cu putin timp in urma, aflandu-ma intr-o situatie putin complicata. Pericolul meu este diferit de al tau. Ceea ce este dificil pentru tine nu este dificil pentru mine si invers.

Trebuie mereu sa gandim ca avem diferite criterii de a masura pericolul, dificultatile dar si frumusetile. Asa ca sunt foarte atenta de unde imi culeg informatiile. Daca intalnesc o persoana anxioasa in general, nu pot sa consider ca ceea ce este periculos pentru ea va fi si pentru mine. Perceptia mea este alta, la fel si rezistenta mea, capacitatea de adaptabilitate este diferita. Toate aceste detalii pot transforma o situatie aparent periculoasa intr-una foarte placuta si lejera.

De curand am inceput sa am ceva anxietati dar toate sunt legate de emotii, de ceea ce sunt eu. Simt ca nu reusesc sa impartasesc suficient din ceea ce traiesc si asta imi provoaca frustrari pentru ca tot ceea ce traiesc merita impartasit. Simt iarasi ca nu dau inapoi suficient si asta ma intristeaza, dar voi detalia in urmatoarele raspunsuri.

Care a fost cea mai uluitoare experienta din viata ta?

Iarta-ma ca nu am raspunsuri simple. Si la intrebarea aceasta am o lunga introducere. Nu stiu si nu obisnuiesc sa fac topuri si clasificari. Nu stiu sa spun care este cea mai frumoasa tara, oras sau familie intalnite. Nu stiu si nu vreau. Simt ca nu e corect. Fiecare loc si experienta imi da cate ceva extraordinar. Ar fi nedrept sa spun ca ceva este „cel mai cel”.

Tot din acest motiv am incetat sa mai folosesc expresia „cea mai buna prietena” pentru ca am atat de multe „cele mai bune prietene”.

Asa si cu experientele astea uluitoare. As putea sa ma gandesc la cele mai rare, mai imposibile si iesite din comun. As putea spune traversarea Siriei unde este razboi, dar am traversat si Mali si Burkina Faso si era razboi si acolo. As putea spune emotia intrarii in Arabia Saudita ca prima femeie singura cu motocicleta. As putea sa ma gandesc cum sunt primita in casa, asa de pe strada, fara ca oamenii sa ma cunoasca si integrata imediat ca un membru al acelei familii, dar asta se intampla atat de des.

As putea sa ma gandesc la ziua in care am traversat Libanul in plina revolutie prin flacari, blocaje, cordoane de protestatari. As putea sa ma gandesc la ziua aceea cand, dupa ce mi-am luat ramas bun de la o familie draga, la cateva ore, tatal familiei (un prieten drag cu care mergeam peste tot) a fost impuscat cu trei gloante in ambele picioare ca semn de avertizare (el lucrand pentru serviciile speciale).

As putea sa ma gandesc la momnetul in care in Africa am simtit efectiv transferul de energie si forta pe care o mama l-a facut prin binecuvantarea ei si care m-a ajutat sa traversez unul dintre cele mai dificile drumuri strabatute pana acum.

Dar cel mai mult as putea sa ma gandesc la lacrimile fiecarei despartiri. Traiesc atat de mult si intens… cum as putea sa spun care este „cea mai cea” experienta?!

De ce crezi tu ca oamenii nu fac tot ce le place pe lumea asta si nu isi urmeaza dorintele cele mai intime?

Din frica si din ignoranta (si ignoranta aici nu are un sens peiorativ). Frica este cel mai mare dusman al nostru si genereaza cele mai intense conflicte, anxietati, razboaie si neimpliniri.

Nu este vorba ca oamenii nu au curajul sa faca lucruri. Oamnii nu au curajul sa NU LE FIE FRICA.

Iar cand spun ignoranta ma refer strict la lipsa de cunoastere. Oamenii nu-si urmeaza cele mai intime dorinte pentru ca nu le cunosc, nu stiu care sunt si asta cred eu ca este partea cea mai trista a unui suflet, partea cea mai saraca. Sa traiesti fara dorinte sau fara sa-ti cunosti dorintele. Pentru ca daca ajungi sa le cunosti, sa le scoti din sertare prafuite, acestea vor pulsa atat de tare incat vor gasi singure calea spre implinire.

Daca ar fi vreodata sa te opresti din calatorit, ce ai face?

Acesta este gandul care momentan „ma sperie” cel mai mult. Nu imi este frica de asta, dar mi se strange inima numai cand ma gandesc. Nu imi este frica pentru ca am invatat sa accept tot ceea ce mi se intampla in viata si sa imi modelez stilul dupa firul destinului meu. Dar mi se strange inima pentru ca imi doresc atat de mult sa continui, sa o tin tot asa.

In schimb acum ceva timp am avut asa, o mica viziune. Ma vedeam peste vreo 20 de ani undeva in mijlocul desertului crescand camile, cultivand curmale si stand de vorba cu oameni din intreaga lume. Si mi-a placut imaginea aceea.

Ce faci pentru sufletul tau zilnic? Cum te incurajezi si te iubesti?

Tot ceea ce fac astazi si de cativa ani incoace este pentru sufletul meu. Asa ma iubesc eu si asta de fapt ma incurajeaza. Toata iubirea asta pe care eu mi-o ofer. Ma ascult, ma mangai si ma cunosc prin tot ceea ce fac astazi.

Simt ca am gasit un robinet pe care eu nu am facut decat sa-l deschid. Si de atunci tot curge bine si iubire. Nu stiu cat va dura, dar nu-mi pasa.

Inca ma mai urmareste o vorba populara de-a noastra din Romania care m-a cam bantuit toata copilaria: „saracul bine, mult rau asteapta”. Dar lucrez permanent la asta. Am trait mult timp cu proverbul acesta stupid si mi-a fost frica de momentul de intuneric de dupa fericire, de parca era obligatoriu ca daca esti fericit sa ti se intample ceva rau imediat dupa. Dar am constientizat si curatat trauma asta. Cateodata ma mai trezesc in miezul noptii si ma intreb daca nu cumva tot binele acesta nu va fi urmat de ceva rau. Ma intreb daca nu cumva viata mea e facuta din cicluri de suferinta si fericire.

Dar acum este diferit. Dureaza doar cateva secunde indoiala si imi apare un zambet cald. Ma mangai singura si stiu ca orice s-ar intampla face parte din drumul meu si sunt atat de pregatita si bucuroasa sa accept. Iar aceasta proiectie a posibilului pericol nu mai are nicio putere in fata enormei fericiri prezente.

Daca vine cineva la tine si te intreaba cum poate deveni digital nomad – sa calatoreasca mai mult, sa-si urmeze visele – ce il sfatuiesti?

De precizat ca eu nu ma definesc un digital nomad (inca). Nu prea stiu mai nimic din lumea acesta si inca simt ca nu-i apartin. Dar sunt gata sa invat, mai ales ca ati aparut voi in viata mea.

Pot insa sa vorbesc despre vise si despre cum ele devin posibile nu doar prin magie. Visele se implinesc atunci cand pui carne pe ele, cand le dai consistenta. Visele devin reale atunci cand sunt prioritati.

Am mereu acelasi raspuns cand oamenii ma intreaba cum pot face ce fac eu: „pe ce loc in lista prioritatilor din viata ta se afla aceasta dorinta?”

Pentru mine este cea mai inalta prioritate. Nu exista nimic mai impotant in acest moment in afara de asta. Nu cred ca toti trebuie sa ia o motocicleta (nepotrivita de altfel) si sa plece in jurul lumii. Dar cred ca toti ar trebui sa sapam in sufletul si cunostintele noastre si sa scoatem la lumina menirea si rostul nostru, care pot fi si la coltul casei noastre, nu neaparat in celalalt capat al lumii.

Sa vorbesc iarasi si putin mai concret, nu exista obstacol sau problema care sa nu aiba rezolvare, asa ca, inainte de a lua o decizie, nu proiecta prea multe ipotetice situatii problematice. Nu vei putea niciodata sa asiguri totul si nu vei pleca niciodata. Exista solutii pentru orice, oriunde. Nu trebuie neapart sa le stii dinainte care sunt. Lasa viata sa te surprinda. Daca vrei sa faci asta, dar nu stii inca de ce vrei sa faci asta… s-ar putea sa nu afli niciodata raspunsul si sa nu pleci niciodata (este si asta o varianta).

Nu pleca cu frica, te rog! Invata mai inatai ce inseamna frica, care sunt consecintele ei in viata, invata sa o elimini sau sa o eviti. Iar daca nu esti pregatit sa accepti diversitatea lumii, te rog, nu pleca. Nu pleca sa judeci si sa critici lumea.

Acolo, afara, lumea este complet diferita de lumea ta, iar lumea ta nu este singura lume bune.

Te incanta ideea acesta? Atunci pleaca si imbratiseaza Pamantul! Acesta te va imbratisa inapoi de infinit mai multe ori.

Este viata pe drum satisfacatoare in sine sau ai si momente de dor, de indoiala, de longing for more?

Viata pe drum este tot ceea ce imi doresc in acest moment. Nu stiu pana cand si nu-mi pasa. Nu am niciun moment de indoiala in privinta acestei decizii, am mai spus. Si nu imi doresc sa fiu nicaieri, in niciun alt loc in afara de unde ma flu in momentul prezent (de fiecare data). Nici macar acum, cand sunt blocata de peste 6 luni in Arabia Saudita, nu imi doresc sa ma aflu intr-un alt loc decat acela oferit de viata acum si aici.

Imi este dor, da, de oamnii pe care ii iubesc. Si sunt tare multi. Imi este dor de familia mea din Romania, de mama si tata, de fratii mei, de nepotii mei si de bunica. Imi este dor de pritenele mele dragi din Italia si imi este dor de oamenii minunati pe care ii intalnesc in drumul meu. Mi-e dor de oameni dar nu de locuri. Mi-e dor de oameni, dar dorul este ceva frumos, este generat de iubirea pentru acei oameni, de dragul de ei si ce poate fi mai frumoas decat asta, sa fii capabil de sentimente atat de frumoase pentru atat de multi oameni.

Imi este dor, dar acest dor nu doboara dorinta arzatoare de a face si continua ceea ce fac acum. Daca nu ma intorc inapoi la ei, asta nu insemana ca nu ii iubesc. Dar oricat de mari sunt iubirea si dorul, eu stiu ca fiecare avem destinul si drumul nostru. Iar eu sunt in plina ascensiune spre o poarta magica care se afla la caputul acestui drum.

Daca m-as intoarce ar fi atat de dulce revederea, imbratisarile ar fi atat de lungi si stranse, lacrimile bucuriei ar fi atat de multe si calde, chicotelile de ras atat de acute… dar odata desclestate bratele, odata uscati ochii, odata despachetate cadourile din inima, fiecare dintre cei dragi va face cale intoarsa spre lumea lui, spre propriul univers al carui centru eu nu sunt.

Iar eu ma voi gasi intr-un spatiu gol caruia nu-i mai apartin. Asa ca… aleg sa-mi fie dor. Imi place sa-mi fie dor. Este semn ca inima mea e treaza si iubeste.

„Longing for more” este o alta poveste, tot lunga. Lucrez si la asta. Este riscant si delicat. Asta implica simplitate si smerenie (cele mai importante valori la care visez). Este foarte riscant sa vrei tot mai mult, sa nu-ti mai ajunga frumosul, emotiile, aventura, sa fie mereu pe plus. Traiesc asta adeseori.

Insa sunt bucuroasa sa ma aflu in „work in progress”. Am norocul sa contientizes cam tot ce mi se intampla, sa-mi constientizez limitele si minusurile, dar mai ales derapajele. Si incep imediat sa lucrez pe ele. Imi place mult sa fac asta. Sa ma slefuiesc in permanenta.

Iar aspiratia mea tot mai inalta la simplitate si smerenie ma ajuta sa gestionez acest „longing for more”.

Ce daruiesti si ce primesti tu de la viata, Elena? Ce iubesti cel mai mult pe lumea asta?

Oh… acesta este subiectul cel mai sensibil din perioada acesta a vietii mele. Eu simt ca primesc totul de la viata. Atat de mult… atat de mult. Si asta ma copleseste si imi provoaca uneori (ca in exact aceasta perioada) anxietatile despre care vorbeam mai sus. Nu inteleg inca de ce primesc atat de mult si ma intreb de ce? De ce mi se intampla mie si de ce merit asta. Automat ma intreb ce dau eu inapoi. De mult ma gandesc la asta, dar cam de o saptamana de cand am primit intrebarile de la tine, tot caut un raspuns concret. Si am inceput sa-i intreb pe oameni ce primesc ei de la mine.

Intru in viata oamenilor asa, ca o cometa, si le rascolesc rutina. Nu stiu exact cu ce raman de la mine, dar faptul ca mereu sunt lacrimi cand plec, faptul ca mereu mi se cere sa mai raman macar o zi imi da incredere ca ceva am lasat acolo.

Unora le dau curajul si visele mele, altora le dau sensibilitatea mea. Multi ma vad ca pe o speranta in viata lor. Unii imi cer consiliere pentru cuplu si unii au luat decizii importante in viata in urma discutiilor noastre. Am dat iubire si bucurie multor copii, cativa barbati s-au indragostit de mine, am invatat cateva mame cum sa-si gaseasca armonia cu copiii lor. Gatesc in casele oamenilor, am facut lectii cu copii lor, am cele mai intime discutii atat cu femei cat si cu barbati. Dau ceea ce sunt lumii, dar nu stiu daca asta este de ajuns. Vreau sa dau mai mult. Inca incerc sa aflu cum.

Zilele trecute noua mea prietena, din orasul in care tocmai am ajuns, care ma gazduieste mi-a spus: „intri asa in casele, vietile si inimile oamenilor, ii cuceresti, ii faci sa te iubeasca, sa se ataseze de tine si apoi pleci…” .
Acesta a fost unul dintre cele mai grele momente de pana acum, una dintre cele mai grele constientizari, mai ales ca tocmai lasasem in urma mea, in orasul din care plecasem cu o zi in urma, o prietena cu inima suferinda din cauza despartirii noastre. M-am simtit brusc foarte vinovata si tot ma gandesc de atunci daca are vreun sens, daca este corect ceea ce fac? Nu sunt oare doar foarte egoista? Ajung intr-un loc, cuceresc, iau si plec… Are sens? Asa ca iarasi ma intreb ce sens are sa intru asa in vietile oamneilor ca o cometa, ca un flash.

Pentru mine este mult mai usor, pentru ca imediat dupa o plecare ureaza o noua intalnire, intru imediat intr-un nou vartej de emotii si fericiri. Dar oamenii pe care ii las in urma reintra in cotidianul lor si raman cu golul lasat de plecarea mea.

Ma tot gandesc la ultima mea prietena de care tocmai m-am despartit, Zainab se numeste. Sufera foarte mult din cauza plecarii mele. Nu doar ii este dor de mine ca tuturor celorlalti oameni pe care ii intalnesc. Ea sufera pentru ca am fost oarecum speranta ei, o franghie de care sa se agate. Si eu ce fac? Plec si abia reusesc sa-i raspund la mesaje pentru ca sunt prea ocupata sa ma dedic unei noi lumi abia intalnite. Asa ca ma tot intreb… este corect?

Eu am ales asta si stiu ca face parte din alegere. Pot sa gestionez si integrez aceste momente in viata mea. Dar ceilalti? Astfel incat nu mai stiu ce si cat ofer lumii acesteia.

Le spun mereu ca vor fi pentru totdeauna parte din fiinta mea pentru ca in acesta calatorie imi construiesc templul interior, iar fiecare persoana si experienta este o caramida a acestei incredibile constructii.

What’s your secret power? Ce faci foarte bine si foarte usor, dar nu stiu multi despre asta?

Iubirea de oameni si frumos este „my secret power”. Stiu sa fac asta foarte bine si usor. Stiu sa iubesc si sa ma dedic, sa accept si sa tolerez, stiu sa inteleg. Stiu bine si usor, dar stiu ca pot mai mult si invat in fiecare zi. Stiu sa ma adaptez oricarei conditii si imi place asta la nebunie.

Ai scris intr-o postare pe Facebook “For how long will I be able to live life so intensely? Until the day I will explode in thousands and thousands of particles of happiness.” Care este secretul acestei fericiri?

Nu stiu. Tot am vorbit pana acum despre asta. Dar ce este fericirea? Asta este de fapt intrebarea. Pentru mine fericirea este armonie, nu doar rasete si stelute roz. Fericirea pentru mine este sa traiesc asa la intensitate maxima fiecare moment al vietii mele, in ras si in plans, in entuziasm si nostalgie, in durere si bucurie.

Dar cred ca pentru mine, personal, a functionat sa elimin teama ca dupa liniste vine furtuna, ca dupa fericire vine suferinta. Nu mai conteaza asta. Atat de bine este acum incat nimic, absolut nimic din ce se va putea intampla nu ma va face sa regret o secunda toate alegerile de pana acum.

Da, cateodata, traind atat de intens totul, am senzatia ca sunt pe cale sa explodez si asa vad eu explozia asta, in mii si mii de particule de fericire dispersate in univers.

Oh… daca ar fi asa toate exploziile de pe pamant.

Ne poti spune mai multe despre magazinul tau online? Si unde te gasim acum?

Am un timid magazin online cu tricouri personalizate cu logo-ul meu si cele mai importante motto-uri dupa care imi ghidez viata si calatoria: „Home is everyhere”, „Go where you are loved and love where you go”, „Every begining has an end and every end transforms into a new begining”, „Devouring my path I will regenerate”, „Ride the world”.

Se intampla adesea in drumul meu sa intalnesc oameni care vor sa ma sustina si ma intreba cum pot sa contribuie. Astfel incat am creat aceasta posibilitate in care si eu pot da ceva in schimb. Oamenii pot fi parte din acesta aventura cumparand unul sau mai mute tricouri din magazinul meu de AICI.

Iar aventura mea o puteti urmari pe canelele mele de socializare Instagram si Facebook @helebiker.

Pe site puteti vedea toate materialele din media (tv, radio, ziare, reviste, bloguri) dar puteti si sa-mi scrieti scrisori de la cele mai formale pana la cele mai intime la care voi raspunde si publica sau nu dupa preferinta expeditorului.

Este acolo o sectiune cu “Letters from the World” unde este spatiu pentru orice, oricat de lunga ar fi. Va astept cu drag!