De ce NU conteaza ce alegi. Cum se implinesc visele.

Astazi vreau sa va spun o poveste despre cum se implinesc visele noastre si de ce nu au nevoie de noi ca sa devina realitate.

Era o dupa-amiaza calda de mai in Ubud, cand am mers cu Vlad la o bere in locul nostru preferat – un roof-top in mijlocul unei orezarii, inconjurat de jungla si fluturi. Ne-am comandat mancare buna si smoothies si bere. Si ne-am pus pe visat. Ce ne-ar placea noua mai mult si mai mult, oricat de imposibil ar fi?

Amandoi am decis ca ne este tare dor de Europa. Ne-am uitat putin pe harta. Ok. Si unde anume in Europa? Pai am vrea o tara superba. neaparat cu mancare divina. cu munti si, obligatoriu, iesire la mare. Cu oameni-bucurie. Cu limba fascinanta. Concluzia a fost simpla: Italiaaaaa. Bun, si unde in Italia?!

Pai unde gasim si munte semet si mare magica, si mancare buna si traditii, si fashion si distractii, si atmosfera boema? I-am aratat lui Vlad niste poze din Catania, imi staruia in minte orasul asta de ceva timp. Habar n-am de ce. Iar fotografia in care Etna, imbracat in zapada, se inalta magnific peste livezile de portocali, cu golfuri albastre in departare – a fost “our big fat YES!!”.

Nu ne-am gandit nicio clipa cum e posibil sa ne mutam noi la peste 18K de kilometri, pentru ca totul parea doar un vis de avut la vreme de seara, cu o bere si ceva muzica.

Cand am plecat spre casa, prin orezarii, fericiti si visatori, am fost inconjurati de mii de licurici. Era ora aia albastra, undeva intre cer si pamant, dincolo de realitate.

A doua zi am dat o tura pe airbnb. Si am gasit un apartament intr-un castel din secolul al 19-lea, care mi-a taiat rasuflarea. Avea tavane inalte si dormitoare divine, podea pictata si o bucatarie italiana cu un cuptor urias si bai de marmura, si balcoane la toate camerele, in centrul vechi al Cataniei. M-am uitat la proprietar, Antonio, si am zambit pozei. Am ras cand am vazut pretul, insa l-am lasat acolo, in bookmarks. Macar sa ma inspir 🙂 Apoi mi-am vazut de treaba.

In ziua urmatoare, am primit un email de la Emirates. Incercasem cu luni in urma sa fac o colaborare cu ei, insa sunt atat de multi in departamentele de marketing, de nu mai stie nimeni de nimic. Brusc, primesc un reply. Un tip imi scrie ca imi da bilete unde vreau eu, avea si niste conditii acolo, insa anyway, era de bine.

Tin minte exact cum s-a desfasurat “scena”. Am sarit de la birou. Waaa. OMG!! I got them. YES. We are going hooome. Yes! M-am asezat si am raspuns cu DAAAA!! We are doing this. Apoi a picat curentul si netul. 🙂

Mintea s-a asezat in mijlocul drumului si a inceput sa se lamenteze. Ce plm vrei? Unde vrei sa pleci? N-ai spus ca-ti place aici? De ce sa mergi acasa? Ce sa faci acolo? Stai naibii si linisteste-te.

L-am chemat pe Vlad la discutii. Am analizaaaat mult situatia. Daca vrem sa mergem. daca nu. am uitat complet de ce ne doream, ne-am pus fricile acolo. le-am lasat sa dospeasca. A revenit curentul. Si raspunsul de la Emirates. Nope, nu se poate. (aici tre’ sa fac o paranteza: in toata “cariera” mea, NIMENI nu s-a razgandit cu o colaborare. Nimeni, ever).

Nici macar n-am fost dezamagita, am lasat sa treaca. Pt ca tot in ziua aia, mi-a scris mama si m-a rugat sa-i fac un act la Jakarta, la ambasada. Am luat bilete si in cateva zile am zburat la Capitala.

Dupa ce am rezolvat cu actele, ne plimbam prin cartierul de ambasade al Jakartei, linistit, colonial, magic. Si m-am oprit langa o vila alba, m-am uitat la Vlad si i-am spus: EXACT ASTA VREAU. Vreau sa calatorim prin toata lumea, si sa stam in cele mai frumoase airbnbs. In cele mai cool locuri. Sa ne fie bineee.

Am ras amandoi. Ya, right.

Ne-am intors in Ubud si ne-am reluat fricile. Sa plecam, sa nu plecam. de ce. cum. unde. si tot asa. in cateva zile, fix in stanga casei noastre a inceput o constructie. Din aia cu muuulte cuie batute 12 ore pe zi in stalpi din bambus. Bormasinile sunt mici copii.

Si asa cum am mai spus, zgomotul este cuiul meu. Este ceva ce ma scoate din minti. M-am luptat cu zgomotul ala cateva saptamani. Am plans mult. Ce naiba facem acum?! Plecam sau nu?

Si cum tot nu voiam sa placem, din frica si alte scenarii ale mintii, am spus – hai sa cautam alta casa, sa ne mutam. Daaa, dar unde? Cu ce? Ce vrem noi e scump… etc.

Si intr-o zi am primit niste bani. M-am gandit eu ca am de casa. Hai sa vedem. Am visat ca mergeam pe aleea aia din zona noastra preferata (de la inceputul povestii). Am tot amanat sa fac asta si in real life – ca ce sens are? ce sa caut acolo? acolo nu sunt case. :))

Pana la urma m-am hotarat si i-am zis lui Vlad ca mergem la plimbare. Pe drum, prin satul nostru preferat, ma uitam agitata stanga-dreapta dupa case. Ca un girofar. Si atunci am auzit clar si puternic acest mesaj: “YOU WILL SEE IT, RELAX”. M-am relaxat pe loc, am privit orezariile, am respirat. In clipa aia, am privit spre stanga si, pe un gard indepartat, era un anunt URIAS: “house for rent”. Nu stiu sa fi facut ochi mai mari in viata mea :))

Ne-am dus acolo. Era o casa divina, nou-nouta. In buza orezariei, de o frumusete uluitoare, cu doua dormitoare elegante, bucatarie cu cuptor (cum visasem) si o terasa magica pe acoperis. A venit un balinez simpatic si si-a sunat “seful”. Am intrebat de pret. ERA EXACT CAT AVEAM EU.

In momentul ala, toata magia m-a coplesit. Am spus ca ne gandim, am mers la o terasa si ne-am tot gandit vreo cateva ore. Am hotarat ca… hm, poate e de bine. De fapt, nu era o decizie, ci un fel de tristete pe care nu o puteam explica. “Hai sa mai vedem o data casa!”.

Am mers si am revazut-o, insa – la iesire – am mai vazut ceva. Langa casa, erau caramizi adunate, ca si cum s-ar fi pregatit de o noua constructie. Mintea mea a urlat si a fugit mancand pamantul.

Am lasat-o balta. Eh, las’ ca mai suport putin. Era iulie deja. M-am ocupat de niste grupuri de turisti, a fost fun. Insa tot acasa, la zgomot reveneam. si tot ma framantam de frici si anxietate. Eu ce faaaaac?! Cat mai suport?! de ceeee?

La mijlocul lui iulie au inceput cutremurele. Mari. Practic, ne miscam tot timpul. Am inceput sa dorm imbracata, cu lumina aprinsa. Era ca si cum anxietatea mea imi vorbea, ma lua in brate si ma legana.

Si, la un moment dat, n-am mai putut. NU aveam bani de avion decat pana in Kuala Lumpur. Ne-am facut toate bagajele, am eliberat casa, mi-am luat adio de la cateii mei, de la orezarii, de la apusuri. Intr-o dimineata, ne-am pus rucsacii in spate si am plecat.

In Kuala Lumpur, ne-am dus la hotelul nostru magic. Stateam acolo, in pat, si ma gandeam. OK. Si acum ce?! In momentul ala abia am luat decizia: indiferent ce se intampla, fie ca am bani sa merg mai departe, fie ca raman in Kuala Lumpur, NOI NU NE MAI INTOARCEM IN BALI. It’s done!

In aceeasi zi, am primit o colaborare. L-am rugat pe tip sa ma plateasca pe loc, la urgenta. Mai aveam niste bani la cineva. In 3 ore, aveam pe card suma exacta pt niste bilete Qatar pt a doua zi (singura zi cu promotie:))). Le-am luat. Vlad era la dus. Cand a iesit, i-am spus ca mergem acasa. MAINE. Ne uitam unul la altul, humble in the face of magic.

A fost un drum luuung, cu foarte multe turbulente si frici. Rezistam in continuare. Insa a fost si foarte multa magie. N-am sa uit ever cum un tip de la Qatar, pe un zbor agitat, a venit din senin langa mine, s-a asezat in genunchi si mi-a spus atat: “everything is for you”. Am plans la fel de mult :)))

Si asa am ajuns in Romania, cu cardurile goale, pregatiti de orice si de nimic. Am avut treaba pe la Iasi, la mama. Eram complet aeriana, ma simteam intre lumi, suspendata intr-o viata care nu este a mea. Intr-un void. Nici cum a fost, nici cum as vrea sa fie. Doar respiram. Am inteles ca asa se simte “surrender”.

La sfarsitul lui septembrie, am primit o mostenire. M-am intors in Bucuresti, ma tot chinuiam. Inca tremuram amandoi in fiecare noapte, de anxietate, de nelinisti. Ce sa faaacem?

Si intr-o zi, mi-am adus aminte de apartamentul ala din Catania. Am cautat in bookmarks, l-am vazut. Era liber. I-am scris lui Antonio. Am platit.

Iar in octombrie ne-am mutat in palatul nostru din Sicilia.

Povestea asta nu are nevoie de concluzii. Fiecare intelege ce vrea.

Un singur lucru iti spun =

Visele tale au grija de tine si vin la tine oricat de mult te-ai impotrivi. NU conteaza ce decizii iei. Nu conteaza ce drum alegi. NU conteaza cate rezistente si limiting beliefs ai. NU ai nimic de “rezolvat”. Totul este aici si acum.

Ah, si bineinteles ca ar fi putut fi mai usor.

Nu regret insa nicio clipa de magie. Regret doar ca m-am luptat atat de tare cu mine insami.

Chiar daca nu stii ce vrei (sau asa crezi tu), Universul stie. Si iti lumineaza, in fiecare moment, drumul spre tot ce vrei. Tot ce ai de facut este sa ai curaj sa pasesti pe prima treapta luminata, oricat de intuneric e in jur.

Si sa nu-mi spui ca nu vezi treapta aia luminata.

Iti este doar frica de ea. atat.