Am tot amânat să scriu articolul ăsta, pentru că nu prea știu ce să vă povestesc despre cele două luni petrecute în Malaysia. S-au întâmplat foarte multe chestii, însă schimbările au fost personale și subtile, greu de redat în cuvinte. Am să înșir totuși niște aberații random, sperând că veți înțelege ceva din asta:))
Primul articol din serie este mai interesant, îl puteți citi aici.
18. Drumul din Aqaba în Amman a fost total diferit de ce ne așteptam noi. Un autobuz cu etaj, locuri faine, bilete ieftine. But… Cele 5 ore au fost, de fapt, vreo 8. Și, în tot acest timp, mi-am adus aminte ce-am mâncat în ultimele 72 de ore. Plus câteva opriri în deșert, ca să fumeze șoferul sau ca să facă poliția controale. Fără toalete. Dar cu aer condiționat.
19. Când am ajuns aproape de Amman, ne-am uitat la ceas și mai aveam cam 2 ore să luăm un taxi din oraș spre aeroport, să facem check-in-ul și să ne urcăm în avionul de Dubai. Era timp. Însă noi nu mai aveam nicio urmă de putere sau dorință să facem asta. Ne-am uitat unul la altul și am luat decizia de a rămâne în Amman. Asta înseamna așa:
* trebuia să căutăm cazare, noaptea fiind, într-un oraș pe care practic nu-l cunoșteam.
* renunțam la biletele de la Royal Jordanian spre Dubai și habar n-aveam ce șanse mai sunt să plecăm din Iordania. Și cum.
* pierdeam banii pe o noapte de cazare în Dubai.
20. Doi băieți din miraculosul autobuz ne-au ajutat să luăm un taxi spre hotelul la care am stat prima dată în Amman. Au fost senzaționali și cred că aș fi clacat în mijlocul nopții înstelate dacă n-ar fi fost ei.
21. La hotelul nostru din Amman, am fost primiți cu brațele deschise. Ne-au dat exact același apartament, să avem o senzație de “acasă”. A fost bine:)
22. A doua zi, trebuia să le scriu celor de la Royal Jordanian. Și a fost cam așa. M-am întrebat ce vreau cu adevărat. Răspunsul a fost: acasă, în Kuala. Email-ul a fost simplu – am cerut ce vroiam. În câteva ore aveam bilete Amman – Kuala Lumpur.
* nu am pierdut banii pe cazarea din Dubai – booking-ul mi-a dat banii inapoi, pentru ca cei de la hotel nu vroiau să răspundă la email.
* patronul hotelului din Amman ne-a dus cu mașina la aeroport. Moka.
23. Am zburat pentru prima dată cu un Dreamliner, la Economy. Deși a fost cel mai lung zbor din viața mea (aproape 12 ore, cu escală la Bangkok), au ajutat: câteva beri în lounge-ul din Amman, un pilot australian care a stat lângă noi și pe care l-am înnebunit cu diverse întrebări despre turbulențe, accidente, avioane și alte aberații, mai mult alcool, un avion senzațional, muzică, speranța că voi ajunge să mai văd o dată Kuala Lumpur și încă ceva alcool pe zborul Bangkok – KL.
24. Și după ore de frământări și vise, am aterizat cu bine și am ieșit din aeroport, în noaptea fierbinte. Nu cred că există pe lume miros mai fascinant ca în KL. Ploaie, sevă de plante, flori, arșiță, posibilități.
25. Din acel moment am fost pe “teren propriu”. Cunosc orașul destul de bine și mă simt acasă în KL.
26. Am stat trei nopți într-un apartament de vis, pe la etajul 42, în centru. De aici, îmi amintesc o zi în care am fost cu Vlad la supermarket, ne-am luat un pui și niște amestec Rendang (mâncarea noastră preferată), am mers “acasă” și am gătit, am cântat și m-am bucurat de furtună.
27. Vreo 30 de zile, luate pe sărite, am stat la același hotel din KL, un loc descoperit prin 2012, și care înseamnă foarte mult pentru mine. Este un hotel în care visez, în care toate visele mele devin realitate și în care orice este posibil.
* În fiecare zi, ieșeam să mâncăm în Central Market, mâncare tradițională malaysiană, la niște localnice cu ochi negri și zâmbet care-ți fură inima. Beam Bandung (lapte cu sirop de trandafiri și gheață), ne holbam la galeriile de artă, eu probam rochii din mătase și ne cumpăram chipsuri de la 7-11. Vlad s-a tuns la un indian, într-un shop de 2×2 metri, cu pereți roz. Am mâncat și la Lot10, o chestie celebră cu fast-food made by chefs din buricul târgului – de fiecare dată, doar mâncare coreeană. Am băut bere la 22 de lei doza mică și gin la 20 de lei sticla mare. Vlad a mâncat tone de mango. Eu mi-am luat nucă de cocos cu sirop de arțar, coaptă pe grătar, în bambus. Am fost la Heli (un rooftop bar făcut pe un heliport) și ne-am răsfățat cu un apus fabulos și frozen Margaritas. Din astea, casnice.
* În fiecare zi, ieșeam să mâncăm în Central Market, mâncare tradițională malaysiană, la niște localnice cu ochi negri și zâmbet care-ți fură inima. Beam Bandung (lapte cu sirop de trandafiri și gheață), ne holbam la galeriile de artă, eu probam rochii din mătase și ne cumpăram chipsuri de la 7-11. Vlad s-a tuns la un indian, într-un shop de 2×2 metri, cu pereți roz. Am mâncat și la Lot10, o chestie celebră cu fast-food made by chefs din buricul târgului – de fiecare dată, doar mâncare coreeană. Am băut bere la 22 de lei doza mică și gin la 20 de lei sticla mare. Vlad a mâncat tone de mango. Eu mi-am luat nucă de cocos cu sirop de arțar, coaptă pe grătar, în bambus. Am fost la Heli (un rooftop bar făcut pe un heliport) și ne-am răsfățat cu un apus fabulos și frozen Margaritas. Din astea, casnice.
28. În restul timpului, am făcut excursii pe coasta de est, la Tanjong Jara Resort (un loc de care m-am îndrăgostit atât de tare, încât am suferit săptămâni în șir după el), pe coasta de vest (la Pangkor Laut – unde am stat în vila Pavarotti, am mers prin junglă și am traversat insula spre o plajă scăldată de o mare smarald), ne-am dat cu trenul prin Ipoh (nu era urmă de turist pe acolo), am mers o săptămână în Penang (nu, nu am încercat street-food-ul atât de celebru de aici, pentru că mirosurile de pe stradă îmi făceau rău), am fost la mare în Port Dickson (am stat într-o vilă pe apă pentru prima dată), și am stat la vreo 5 hoteluri de lux în Kuala Lumpur.
29. Când am trimis un email la Marriott KL, am primit un răspuns de genul: “noi facem niște renovări acum, dar suntem mai mult decât fericiți să vă găzduim la The Ritz-Carlton”. Da, este o chestie de orgoliu, categoric. Însă pentru mine a însemnat mult mai mult. Am simțit în momentul ăla că am o altă viziune, că Ritz-Carlton ăsta îmi va schimba viața. Habar n-am cum. Vă țin la curent.
Toate poveștile le găsiți pe blogul meu de pe HuffPost.
30. Am citit o chestie pe Facebook, la o prietenă: “dacă munca era importantă, atunci o luau boierii”. Mi-a rămas în cap. Mi-am dat seama că dacă muncesc mai puțin și mă distrez mai mult, atunci și banii vin mai mulți și mai repede.
31. Am făcut vreo 5-6 proiecte mai mari decât mine. N-am primit niciun răspuns. Am suferit enorm. Am mers mai departe.
32. Am avut bilete cumpărate dus-întors KL – Bali. O mașină de la Ritz ne-a dus la aeroport, io eram cu sticla de gin în punga de hârtie (trăiesc periculos, ca în filme:)), însă ceva s-a schimbat pe drum. Mă uitam la oraș, la tot verdele ăla, la ce simt când sunt acolo – și am decis să nu zburăm. Pe moment, m-am simțit puternică. Însă era doar o descărcare de energie, am eliminat sursa fricii (adică zborul).
33. Am mai luat încă o dată bilete dus-întors KL – Bali. De data asta am ajuns în aeroport, am făcut check-in, am luat viza de ieșire din Malaysia, și ne-am parcat lângă poarta de îmbarcare. După ce s-au urcat toți oamenii în avion, am plecat de acolo, m-am oprit undeva în aeroport și am plâns până n-am mai știut cum mă cheamă. În noaptea aia, în hotelul nostru din KL, ceva s-a întâmplat. Vina pe care o simțeam era copleșitoare. Cumva, însă, am înțeles că totul e bine, m-am iertat și am mers mai departe.
34. Am avut și bilete dus-întors KL – Krabi. De data asta nici măcar nu ne-am mai obosit să plecăm spre aeroport:))
35. Mi-am spus eu așa, în gând, că voi merge acolo unde este nevoie de mine. În ziua aia, am primit 3 oferte din România. Asta nu înseamnă că a fost ușor. Nu înseamnă nici că m-am adaptat de când sunt în București sau că vreau să mă adaptez. Și nici că știu ce voi face mai departe.
36. Când am renunțat să mai lupt cu mine, un român (pe care îl “știam” de pe Linkedin) mi-a împlinit visul de a vedea Sri Lanka și, mai ales, de a veni acasă.
37. Au fost multe frământări, discuții, transformări, manifestări geniale, lacrimi de durere și de fericire, dar nu vă mai plictisesc. Malaysia rămâne țara mea de suflet, iar Kuala Lumpur, orașul în care am fost cel mai mult eu însămi. Nu, n-aș trăi acolo. Dar aș mai merge… mereu și mereu.
Mâine urmează povestea despre Sri Lanka.
Imi face intotdeauna placere sa te citesc, Ioana. Experientele si relatarile tale si mai ales pozele sunt fenomenale. Dar e clar ca nimic nu se compara cu A FI "acolo." Keep on keeping on!