Este după-amiaza devreme și mă întreb ce aș putea face. Sunt obosită, sătulă de micimile unor oameni, sătulă să încerc. Nu m-aș ridica din pat, aș lăsa lumea și timpul să se desfășoare în pacea lor și să treacă. Însă am ceva în mine care mă împinge mereu înainte. Cred că este vorba despre curiozitate. O curiozitate avidă să îmi depășesc oboseala, frica, neputința, plictiseala. Să mă ridic. Să deschid ușa și să ies afară din casă, din mintea mea…
Și, de fiecare dată când fac asta, descopăr lumi care abia pot fi puse în cuvinte. Descopăr oameni și povești care mă fac să plâng de fericire. Descopăr locuri în care totul este firesc, și ușor, și simplu, deși nu au fost create simplist. Descopăr, mai presus de orice, (încă) un motiv să cred în viață și în mine.
Ies în soarele tomnatic și ascult păsările, simt frig și corpul meu se trezește la viață, privesc peștii din lacurile adânci, calc atent pe pietrele de râu și prin iarba udă, străbat grădina cu brazi argintii și mesteceni colorați, mă dau într-un leagăn înconjurat de flori, adulmec cina și privesc lumina revărsată pe munți și pe sufletul meu.
Am un dar aparte de a mă îndrăgosti de locuri înainte de vedere. Câteva rânduri scrise de cineva, o fotografie făcută rapid cu telefonul sau chiar o idee din mintea mea devin realitate cu o viteză aproape magică. Și uite așa, într-o vineri după-amiază, am ajuns la Frații Jderi, un loc știut din poze, dar simțit ca rai cu mult înainte de a păși pe poarta sa.
Mai întâi a fost emoția: mi-am dorit să simt natura, să fie puțin frig, dar soare, să fie liniște, să aud apă, vânt și păsări, să simt blândețea unor zâmbete, să ascult povești, să am pace și iubire. Apoi a venit o poză a cuiva de pe Facebook, peste care aș fi trecut într-o secundă dacă nu ar fi însumat, în neclaritatea ei, toate sentimentele mele. Iar apoi au venit posibilitatea, drumul, oprirea, înțelegerea, trăirea.
Dacă ar fi să descriu Frații Jderi clar și simplu, aș spune că este o grădină superbă între munți, unde poți merge să te redescoperi, trup și suflet, să te asculți și să te joci. Însă dacă spun că este o pensiune – este prea puțin, hotel – prea mult, tabără – prea simplist, retreat – prea new age. Este un loc de meditație și de joacă, un loc care te poartă spre tine însăți.
Și nu voi scrie un review despre acest loc, ci îți voi spune trei povești. Diferite, asemănătoare, ciudate, înălțătoare, habar n-am. Tu hotărăști. Eu doar ți le las aici…
__________&____________
Creația
Când vrei să escaladezi muntele propriei tale vieți, te echipezi corespunzător cu voință, îndârjire și rugăciuni, și apoi începi urcușul. Cel mai adesea, îl vei descoperi greu, aproape imposibil. Te așezi pe prima stâncă apărută în calea ta și te întrebi dacă merită.
Însă cum ar fi dacă ar exista și o altă cale? Cum ar fi dacă TU ai fi muntele, invincibil și magic, iar viața ta ar fi o joacă? Iar toate obstacolele ar fi, de fapt, trepte spre tine?
Acum 18 ani, un om stătea pe pleoapa unui ochi de apă și zgândărea curios cu un băț muntele din fața sa și propriile gânduri. “Cum ar fi dacă am face aici un loc în care să ne jucăm?”
Dacă priveai de jur împrejur cu ochii larg deschiși ai fi văzut câmp, rădăcini, un fir de apă, un loc părăsit, munți și cam atât. Dacă priveai însă prin ochii lui Cezar, ai fi văzut o casă, o grădină, lacuri, poduri și pontoane, locuri de joacă, piscine cu apă turcoaz, o bucătărie primitoare cu mâncare care îți umple inima de bucurie, munți acoperiți de păduri în toate culorile timpului, trasee spre cascade, bărci pe Olt, oameni râzând fericiți. Și tabloul ar fi părut incredibil.
Puterea unei idei nu stă în emoțiile sale. Ci în asumare. Da, asta înseamnă muncă neîntreruptă. Înseamnă ani în șir de plantat copaci, de construit, de curățat, de pus iubire în pământ și în oameni, de depășit obstacole, de luptat cu neîncrederea, de nerenunțare la imaginea aia pe care tu o ai în cap și o simți cu toate fibrele ființei tale.
Și asta a făcut Cezar Cotescu la Frații Jderi. Și-a luat ideea, oamenii de suflet, priceperea sa ca arhitect, credința, încrederea neabătută în natură și dorința de joacă – și le-a pus să lucreze împreună. Ce a ieșit poți citi în privirea lui când vine să te întâmpine la poartă.
Curaj, putere, recunoștință, umor, blândețe, bunătate, fericire, pasiune, asumare, responsabilitate, mândrie, iubire. Ăsta este Cezar și asta vei simți în fiecare centimetru pătrat din grădina lui. Un loc binecuvântat și un om care sfințește locul.
Ce am învățat eu? Asumă-ți că poate nu vei termina niciodată ce ai început, dar că merită să încerci cu toată ființa ta să îți construiești ideile, și că totul, totul pe lumea asta este mai ușor dacă îți dai voie să te joci.
__________&____________
Desăvârșirea
Îi privesc mâinile muncite. Iubesc craterele săpate de muncă și pământ în piele și aș putea să-i mulțumesc. Mâinile astea hrănesc, creează, dăruiesc, primesc. Sunt viață și iubire. Însă nu spun nimic, îl ascult și mă întorc parțial să nu-mi vadă lacrimile. Oare când am devenit atât de emotivă?
Omul este desculț, poartă un tricou pe care scrie “sunt o bestie minunată” și mănâncă în același stil în care ademenește viața: cu poftă.
Nu este curios cine suntem și facem acolo. Ne povestește cu dorință, și bucurie, și sinceritate, fără ca noi să întrebăm prea multe. Nu ne cere părerea, însă îi văd încântarea mijită în zâmbet când îi spunem cât de mult ne place locul. Mândria de a construi, împreună cu prietenul său, un loc în care oamenii sunt pur și simplu fericiți.
 |
| Poza furată de pe Facebook Frații Jderi |
Privirea lui se duce departe, către începuturi, și ne spune de nopțile dormite afară, când încă nu existau paturi. De pietrele puse una peste alta, cu migală și credință. De copacii plantați și iubiți. De primele plăcuțe de faianță. De focurile de tabără din nopțile întunecate.
Însă eu nu pot uita mâinle alea minunate. Dacă un munte ar avea mâini, ar fi ca ale lui Cristi: crăpate, muncite, pline de iubire, care dăruiesc, care susțin.
Seara, omul-munte se transformă în omul-bucurie. Se joacă. În tricoul lui de bestie, Cristi sparge câteva pungi în spatele unui grup și apoi fuge râzând. Mănâncă desculț, cu poftă, și îi sclipesc ochii de bucurie.
Dimineața, omul-munte este emoționat ca primele raze de soare. Se pregătește să fugă la București, să își strângă în brațe nepotul care tocmai și-a anunțat sosirea pe lume. Blândețea îi luminează chipul și nerăbdarea îl face să pară de 20 de ani. Ăsta este ultimul minut când îl văd, ieșind pe ușă în grabă, aruncând în urma sa un rânjet de bucurie nedisimulată.
Ce am învățat eu? Viața este sfântă, minunată, grea, frumoasă, aproape de nesuportat uneori. Tot ce ai de făcut este să te joci cu ea.
__________&____________
Iubirea
Restaurantul de la Frații Jderi este o încăpere mare, rotundă, cu mese de lemn puse de jur împrejur și cu vedere la munți. Pe o altă masă sunt înșirate cele mai grozave (și mai simple) mâncăruri: zacuscă, icre, ostropel de pui, fripturi de porc suculente și ușor afumate, salate, gemuri de casă, griș cu lapte, ciorbe, salam de biscuiți cu rom, prăjitură cu brânză dulce și stafide. Ești invitat să te servești după pofta inimii și să mănânci cât îți trebuie. La fel cu vinurile și alte licori. Te simți în familie.
Când m-am așezat prima dată la masă, a venit spre mine o doamnă care seamănă cu mama. Zâmbea ca și cum ne-am cunoaște de mult și m-am întors acasă să-i fac o surpriză. Mi-a pus mâna pe umăr și m-a întrebat: “ce să-ți aducă mama? Am o ciorbiță bună. Și niște pui. Și am făcut și un griș cu lapte.”
Nu mi-e rușine să spun că am plâns și că plâng și acum când scriu rândurile astea. Cezar m-a văzut și mi-a spus că sunt prea emotivă. Însă nu mă pot abține. Sunt atât de recunoscătoare pentru oamenii aștia pe care i-am cunoscut și atât de fericită să simt iubirea, încât așa mă exprim eu.
Mama Dodo este de o bunătate și o candoare care îți pansează orice rană. Este sprintenă și jucăușă, râde, te ia în brațe, găsește soluții la orice, te hrănește, te mângâie, te face să uiți lumea de afară, să redevii copil.
La plecare, îți face pachet și te îmbrățișează. De două ori.
Ce am învățat eu? Fundația lumii ăsteia este iubirea și bunătatea. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
__________&____________
Poate poveștile astea ți se par… normale. Că așa ar trebui să fie locurile, lucrurile și oamenii. Și ai avea dreptate. Și eu cred cu tărie că lumea este bună și frumoasă. Însă voi sărbători fiecare moment, fiecare loc, fiecare om care mă fac să simt normalitatea, să simt că trăiesc, să simt că iubesc.
Pentru mine asta înseamnă recunoștința: dacă am ocazia să simt iubirea, îi ridic un templu. Fie el și doar din cuvinte.
Learn how to get anything you want
Become a MagicBox member – with FREE access to exclusive insights, private Q+As, and inspiring stories, delivered with love to your inbox. (Unsub anytime in a click.)
Un loc deosebit descris intr-o maniera deosebita 🙂 Imi place optimismul tau, insa cred ca daca bunatatea si iubirea ar fi fundatia lumii/societatii noastre, lucrurile ar fi putin altfel…
A societatii, nu stiu. A lumii – sigur ca este. Si asta depinde de fiecare dintre noi, ca noi suntem lumea. Cu fiecare dintre noi, cu pasi mici, cu bucurie, iubire si bunatate se construieste lumea asta. Numai de mine, de tine depinde asta:)