Toată viața m-am luptat cu dorința de a avea o casă, un spațiu al meu, o cameră, un loc în lumea asta. De ce? Pentru că mi se părea că o casă mi-ar da sentimentul de libertate, de putere. Dar astăzi, acum, am înțeles…
Am copilărit într-o familie cu multe case. Bunicii mei aveau un apartament superb, într-o zonă perfectă din Iași. Ai mei la fel. La un moment dat, prietenii îmi spuneau “Ioana, 7 case” :))) Apoi am crescut și, într-un fel sau altul, ba am vândut, ba am renunțat la aceste locuri.
Și m-am trezit în chirie, în București. O chirie întinsă pe vreo doi ani și exact 4 apartamente diferite. Cu sacii în spate, am tot căutat. Apoi m-am mutat la Vlad și la părinții lui, care m-au făcut să mă simt “acasă”, în sfârșit. Timp de 8 ani!
Însă am renunțat vreodată la a-mi dori un spațiu al meu? Of course not! Uneori lupta din mine a fost dusă până la disperare, până când mă trezeam la pământ, distrusă de propria-mi minte.
Mă ridicam de jos, convingându-mă că “este bine și așa”, că oricum nu am bani de o casă, că îmi place să călătoresc și multe alte scuze.
Acum, în perioada în care mă pregătesc de un nou drum, această luptă a reapărut mai puternică, mai dură. Am întors-o pe toate părțile, o văd în toți din jur, o aud. Însă știam că, din fericire, nu este a mea, nu-mi aparține.
Și astăzi, într-o secundă de claritate, am înțeles.
1. Purtam în mine mitul “casei” dintr-o altă generație, de oameni așezați, “cuminți”, care urmează reguli ale unei societăți vechi. Acum nu mai este cazul.
2. O casă, o mașină, diverse lucruri nu-ți dau libertate, dimpotrivă. Te țintuiesc. Te leagă. Sunt responsabilități și cheltuieli, nu investiții, nu abundență, bogăție sau putere. Sunt doar… lucruri.
3. Libertatea a fost întotdeauna în mine. Lupta a venit din căutarea libertății în exteriorul meu.
4. Lipsa unei case, lipsa unui loc “al meu” nu este de fapt o lipsă, ci un dar. Pentru că astfel, toată lumea este a mea. Universul este casa mea. Pot sta oriunde, oricând, pot pleca, pot veni, sunt liberă.
5. Acasă este în brațele Lui, acolo unde suntem Noi, acolo unde aleg eu să fiu. Punct.
Toți suntem pasageri în lume. Rucsacul pe care îl purtăm se îngreunează teribil cu lucruri, case, mașini, haine, pungi, sertare, cărți, mobilă, amintiri, concluzii, judecăți, limitări ale altora, idei din societate, chestii pe care “trebuie să le ai, trebuie să le faci, poate o să-mi trebuiască vreodată”.
Eh, eu aleg să fiu EU. Să am un rucsac ușor. Să zâmbesc pe drum. Să am încredere în drumul meu. Să nu gâfâi la deal, ci să sar în sus de bucuria ușurinței.
De ce să aleg o casă, când pot avea toată lumea?
And… I’m done!
Learn how to get anything you want
Become a MagicBox member – with FREE access to exclusive insights, private Q+As, and inspiring stories, delivered with love to your inbox. (Unsub anytime in a click.)
Ce bine-ai spus! Asa ii tot ziceam si eu mamei cand tot incerca sa ma impinga de la spate sa fac ceva cu viata mea, sa-mi iau o casa…si asa am ajuns sa stau acasa pana la 30 de ani, pana am plecat de tot la 3000 km departare. Ce complicat ar fi fost daca as fi avut acum inca un lucru in plus de avut grija si de platit rate. Si acum, ideea ca peste 1 an sa putem pleca in alta parte e cea mai linistitoare…n-ai nevoie de case si masini ca sa te simti implinit
Exact!!! Iar asta cu "fa ceva cu viata ta" este… ah, no comment.
Wow, ce articol frumos și surprinzător! Nu e prima dată când simțim că lucrurile ne leagă și ideile preconcepute ne țin pe loc, mai ales acum, când chiar ne construim o casă. Mărturisesc că este revigorant să citesc despre renunțarea la lucruri și la faimosul "trebuie să"!
Wow……câtă dreptate poți avea….wow!!!!!