Este soare puternic afară și un vânt care te neliniștește, însă sunt în siguranță în autobuzul care se mișcă în slow motion printre prăpăstii și creste vulcanice, dezvăluindu-mi un peisaj care poate vindeca suflete. 140 de minute de muzică în căști și crâmpeie de orașe înșirate pe munte, pe mare. Într-un final ajung în Orotava, o așezare ca un cuib de vulturi pe stânci, de unde oceanul pare ireal de albastru. Pe fundalul acestuia, bisericile își înalță semețe turnurile, iar clopotele sună a vară. Stau la o cafenea aflată în mijlocul drumului, ca și cum mi-ar fi frică să nu dispară acest oraș, ca un covor fermecat, tras fără veste de sub picioare…
Străzile urcă și coboară amețitoare și parcă imposibile. Oare cum trăiesc oamenii ăia acolo sus, unde mașinile devin obiecte de cult?! Mirosul din Orotava este de piatră arsă de soare și de vânt, un miros vulcanic specific în zilele de vară târzie. Oceanul este nemișcat, dar mă cheamă ca o tânguire. Plec repede, alt autobuz, alte serpentine, alte uimiri…
Puerto de la Cruz îmi este familiar. Un început de iubire. Vântul mătură însă tot, gânduri, doruri sau vise, lăsând doar nisipul negru și valurile uriașe, care decorează cu gesturi expresive țărmurile și casele colorate. Un abur magic se întinde peste oraș, se zbate în avalanșe de stropi și coboară pe piele, făcând-o parte din peisajul etern.
Dincolo de Puerto nu mai este nimic. Doar drumul meu înapoi spre casă. Lacrimi. De tristețe, de bucurie, de neputință? Habar n-am. Doar un ocean sărat de lacrimi. Însă iubirea rezistă, este statornică, neînvinsă de vânt, de dureri, de cuvinte.
La Orotava & Puerto de la Cruz
Acest articol îi este dedicat lui Florin! Mulțumim:)
Ce frumos!… Te inteleg foarte bine, am simtit si eu de cateva ori pumnalul infipt in piept de locuri pe care nu ai vrea sa le parasesti, desi esti nevoit sa o faci, de mirajul vietilor posibile a caror nalucire se destrama o data cu norii prin care isi face loc avionul ce te poarta departe de acolo. De aceea nu mai pot calatori o perioada, intoarcerea ma doare prea mult, iar sentimentul de neputinta a devenit de nesuportat.
Azi, in orasul meu s-a instalat frigul…citind randurile de mai sus, pentru cateva minute m-am "mutat" in Orotava ta cu miros de piatra arsa de soare…
M-am intrebat,intr-un mod nerealist,desigur,de ce sunt oameni batrani in astfel de locuri,de ce pot sa imbatraneasca oamenii intr-un asemenea peisaj.Si sunt destui oameni in varsta,banuiesc,multi dintre ei nemti sau englezi veniti aici pentru clima mai calda.Ar trebui,asa cum acolo este o eterna primavara,sa fie si o eterna tinerete.
Imi amintesc,caut sa-mi amintesc albastrul oceanului.Nu e cel care se poate vedea in filme sau fotografii.Nu este cel care se poate vedea la tarm.Am vazut in larg,intr-o croaziera la Los Gigantes acea culoare,e un albastru spre bleu intens,o nuanta atat de uluitoare incat simti o atractie aproape irezistibila si o dorinta de a sari in apa.Sigur,in apa aceea mirifica pot fi diverse goange,rechini,de exemplu.Nu stiu daca alte oceane arata la fel ca Atlanticul.Probabil ca marinarii,care petrec luni de zile pe mari si abia asteapta sa vada uscatul,nu mai sunt asa de incantati de culoarea aceasta.Cu adevarat,nu pot sa descriu,cine a vazut ma poate intelege.