Decizia de a sta doar o zi şi o noapte în Faro nu a fost una dintre cele mai bune pe care le-am luat vreodată. Cine se aştepta ca un mic târg de provincie, aflat la graniţa cu Spania, ascuns printre pădurile de pini ale Coastei Algarve, să fie unul dintre cele mai romantice şi mai boeme destinaţii pe care le-am văzut vreodată?! Am rămas însă cu amintirile unei nopţi magice, petrecute undeva între vis şi realitate, într-un oraş atât de frumos încât te simţi liniştit şi împăcat pentru totdeauna…
O noapte magică în Faro!
Drumul din Portimao spre Faro a fost scurt şi intens. Autobuzul a străbătut străzi pustii, rătăcite printre vile albe, printre portocali şi migdali, şerpuind printre păduri de pini picurate pe alocuri cu biserici medievale, ca într-un tablou impresionist, şi cu surpriza mării la orizont, sclipind printre copaci şi reflectându-se în cerul schimbător de ianuarie.
Când am intrat printre casele din Faro a început ploaia. Însă o ploaie caldă, cu miros de mare şi care învăluia oraşul într-o ceaţă densă, ca într-o armură de poveste. Pe turnurile bisericilor vechi străluceau penele albe ale berzelor şi aripile lor se întindeau spre cer, ca în aplauze de bun venit.
Hotelul unde aveam rezervare se afla pe o alee îngustă, nu foarte departe de centrul oraşului. Era de fapt o vilă burgheză, prost întreţinută şi plină de suveniruri africane şi portugheze, care creau impresia unui lăcaş special amenajat pentru o sesiune de voodoo. O doamnă între două vârste ne-a întâmpinat cu un zâmbet strâmb şi uşor jenat şi ne-a comunicat, într-o portugheză rară, presărată cu yes-uri delicate, că domnul patron nu este acolo şi că întârzie 5 minute. Cele cinci minute s-au transformat în patruzeci şi cinci, iar răbdarea mea a ajuns la final. Aveam afară, chiar acolo, lângă mine, un oraş fabulos – iar eu aşteptam o cameră…
Am plecat şi ne-am cazat la cel mai mare hotel din centru, unde am fost primiţi cu ceva mai mult entuziasm. Am luat în stăpânire o cameră plăcută, cu vedere la port, la ploaie şi la cuiburile de berze, cu internet şi apă fierbinte, cu paturi uriaşe şi cu o fereastră spre lume. Hmmm, cine ar mai vrea să plece din asemenea loc?!
Doar Vlad a fost impresionat de cerul rătăcit printre nori şi a ieşit la o şedinţă foto. Însă pe măsură ce treceau minutele, am simţit o chemare, un freamăt de nelinişte şi un dor de nedescris. Am ieşit în fugă din hotel şi l-am găsit pe Vlad în port, cu un zâmbet uriaş pe chip, din drag pentru bărcuţele albe, pentru culorile apusului şi pentru luminile acestui târg domol şi primitor. Iar ploaia s-a oprit ca prin minune…
Niciun magazin deschis, niciun restaurant, nimic. Dar în acea noapte nu aveam nevoie de mâncare. Mă hrăneam cu aerul înmiresmat, cu sunetele pontonului în bătaia vântului, cu parfumul copacilor, cu luminile felinarelor de epocă şi cu aleile pietruite, pierdute printre case cu obloane din lemn şi uşi albastre.
O noapte întreagă ne-am plimbat prin Faro, fără să ne săturăm de frumuseţea acestui loc. Refuzam somnul, oricât de tare ar fi bătut la porţile pleoapelor. Stăteam pe bănci ude, sub copaci înfloriţi, ascultând papagalii, ne rătăceam printre vilele vechi, de un roz prăfuit, parcurgeam aleile unui castel, ale unui oraş medieval, până dincolo de marginile sale.
Nu ţin minte să mai fi avut vreodată o noapte atât de plină de linişte şi de frumuseţe pură, de mirare, de spectacol şi de culoare. Spre dimineaţă am adormit în patul alb şi tare, visând la laguna pe care se află Faro şi pe care noi nu aveam cum s-o vedem… Pentru că a doua zi părăseam Portugalia pentru un oraş la care visam de mult – Sevilla, dar care avea să fie depăşit în frumuseţe de un oraş la care nu visasem niciodată – Faro.
Iar acum vă las în compania fotografiilor lui Vlad din Faro:
Faro are şi in amintirile mele un loc aparte. În Faro am ajuns singură, mi-am luat cameră la un hostel unde m-am întâlnit cu două belgiene care veniseră din Sevilla. Ne-am împrietenit şi cele 2 zile le-am petrecut împreună. Trebuie să caut prin fotografii, o să povestesc şi eu pe blog. 😉