Am păşit în afara aeroportului, tulburată de drumul complicat, şi am simţit vântul şi aerul umed, de mare, pe piele. Inima mi-a zvâcnit a cântec de dor. Acesta este primul moment pe care îl înregistrez într-o ţară străină. Memorez adierea vântului, ascult paşii pe caldarâm, simt miresmele oraşului, văd oamenii grăbiţi şi încerc să le refac povestea din frânturi de imagini. Lisbona mirosea a ploaie. A curat. A primăvară. Palmierii înalţi se răzbunau pe ceaţa diafană şi îşi aplecau coamele de un verde crud, ca să le vadă lumea. Totul era liniştit şi pustiu, ca într-o ţară de poveste. Am intrat la metrou, ca să îmi continui cercetarile…
Un alt moment preferat de mine în călătorii este să cumpăr bilete de transport în comun, singură, fără ajutor, de la automate. Ştiu că nu e mare lucru, însă pe mine mă face să mă simt acasă, iar uneori mă descurc mai bine decât localnicii (experiment încercat în Paris, Kuala Lumpur sau Napoli). În Lisabona m-am descurcat de minune, totul este simplu şi în limba enlgeză. Primeşti carduri reîncărcabile, preţurile sunt excelente. Victorie! Mergem cu metroul.
Zece staţii până la Saldanha, multă lume. În special tineri, că e seara târziu. Ne punem rucsacii lângă noi, pe scaune, dar le facem loc la doi băieţi lusitani în alb şi negru:) Se uită la noi miraţi şi foarte încântaţi. Culeg primele zâmbete. Hei, mi-am revenit! Când coborâm din metrou este beznă afară, doar luminile galbene şi intime de pe bulevarde alungă noaptea de catifea. Este un aer umed şi plăcut, de vară târzie, după o ploaie mai rece. Nu am hartă (nu folosesc, de obicei), însă am o schiţă care mă poartă spre hotel. Opresc cel puţin patru localnici în drum şi le cer indicaţii. Între 20 şi 80 de ani, aici se pare că toată lumea vorbeşte engleza. Sunt foarte, foarte uimită şi extrem de încântată de reacţiile oamenilor: se opresc, îşi dreg vocea, zâmbesc blând şi încep o explicaţie în englezo-portugheză atât de simpatică, încât îţi vine să stai acolo, să-i tot asculţi, eventual să te inviţi la masă. Şi nici ei n-ar fi prea departe de o invitaţie…
Găsim hotelul – este un fel de guesthouse, luat din sărăcie, ca să zic aşa. Arată bine, lumea e amabilă şi foarte deschisă. Lucrurile se mişca încet, în stil medieval, plăcut şi molcom. În sfârşit, mă arunc pe pat. Din uşă. Camera nu este cu mult mai mare decât marginea paturilor şi este un frig pătrunzător, de palat marocan. Majoritatea construcţiilor sunt făcute în aşa fel încât să te apere de căldură, nu de frig – de aici şi micul disconfort. Dăm drumul la aer condiţionat şi aşteptăm 40 de minute lungi. Hotărârea mea era deja luată: am bani, mâine ne mutăm, vreau să simt Lisabona, nu frigul.
A doua zi eu lucrez puţin – răspund la mesaje şi caut hotel nou, iar Vlad are grijă să se rătăcească prin Lisabona, fără bani, telefon sau adresă la el. E funny! Ce face? Merge direct la un hotel de 4 stele şi îi roagă să îl lase să îmi trimită un e-mail. Ştia că mă găseşte pe net:) Zis şi făcut!
După ce ne urcăm iaraşi bagajele în spate, plecăm (cu o schiţă făcuta pe o foaie de agendă) spre noul hotel. Care de fapt e un hostel din Bairro Alto. Iar noi vom sta într-un apartament privat, care aparţine patroanei hostelului. Hmmm… Mai uşor de scris, decât de găsit…
Printr-o ploaie mocănească, fină ca nisipul, plecăm cu toate bagajele spre noua locaţie. Cred că am mers mai bine de două ore, am urcat şi am coborât, am întrebat, am căutat şi foarte greu am găsit Casa de Santos, în Bairro Alto. Am mers şi la shopping – ne-am încărcat cu fructe, legume, chorizo, sucuri şi bere – pentru noul nostru apartament. Gazda – Maria – este o femeie superbă, de vreo 40 de ani. Vorbeşte repede în engleză şi râde tot timpul, este fermecătoare. Când intrăm în casă, rămân fără grai – este un loc cald şi primitor, cochet şi simplu, relaxant şi seducător – exact ca şi hostelul Mariei şi ca oamenii din Lisabona. Îmi dă cheile şi nici măcar nu-mi cere un act de identitate – la ce i-ar trebui?!
Ne instalăm ca acasă şi ne pregătim de o seară romantică, indoor, cu ploaia bătând în geamuri, cu privelişti superbe asupra Lisabonei, cu ritmuri de fado, cu bere Super Bock, cartofi româneşti la tigaie şi salată verde lusitană. Noaptea mă răsfăţ într-un pat de prinţesă, din catifea gri-perlat, cu cearceafuri din mătase albă şi cu o lumină palidă pătrunzând pe ferestrele franţuzeşti. O zi şi o noapte pe care nu le voi uita mult timp!
Din păcate, aşa au trecut primele două zile destinate Capitalei Portugaliei: una pe aeroportul Barajas, alta prin ploaie. În cea de-a treia zi, soarele ne-a bătut în geam de dimineaţă şi vântul şuiera prin cotloane nevăzute. Am zis ca orice s-ar întâmpla, trebuie să mergem să vedem oraşul. Şi am plecat…
Timp de 9 ore ne-am plimbat prin Lisabona, după un traseu bine stabilit: Belem şi pasteis de nata, Alfama – baruri şi Museu do Fado, Igreja da Madalena, Catedrala din Lisabona, Elevador de Santa Justa, Avenida Liberdade, Martim Moniz, plimbare cu Electrico 28, Igreja de Sao Roque, Jardim de Sao Pedro de Alcantara. Şi am reuşit să le vedem pe toate, dar şi multe altele. Prin ploaie şi soare, cu zâmbete şi muzică fado în inimi, cu picnicuri ad-hoc pe stradă, cu opriri dese la cafenele micuţe şi în barurile din Alfama, cu sute de poze mai mult sau mai puţin reuşite, de vorbă cu oamenii, întrebând, cumpărând suveniruri, descoperind şi trăind Lisabona.
Tot oraşul m-a impresionat şi mi-a dat o stare de bine, de apartenenţă. Am fost uimită că există astfel de oameni pe lume. Oameni care nu sunt interesaţi de bani, de conformism. Care nu pun reclame pe ziduri. Care închid magazinaşele (singurele surse de venit) la 3 PM, ca să stea cu familia mai mult sau ca să iasă cu iubita în parc. Oameni care respiră un alt aer. Oameni care nu ştiu ce înseamnă stres, blazare, consumerism. Oameni care zâmbesc atât cât trebuie, când trebuie şi o fac din suflet. Când o fetiţă de culoare, cu lacrimi in ochi, mi-a dăruit un surâs pe stradă, am simţit că lumea se desparte în două: în lusitani şi în restul. Este un sentiment pe care nu îl pot descrie foarte bine – el trebuie simţit pe propria piele.
În Belem am admirat Mănăstirea Jeronimos şi portul de iachturi, celebrul pod din Lisabona şi Turnul Belem. Iar pentru prima dată mi-a plăcut şi mie un monument – cel al exploratorilor portughezi – care desparte cerul de apă, cu o forţă surprinzătoare, cu un curaj nebun, de mare erou sau de mare visător. În staţia de tramvai am găsit şi Pasteis de Belem, celebrele tarte portugheze cu ou şi, evident, ne-am oprit la o trataţie savuroasă cu espresso, cappuccino şi prăjiturele pudrate cu scorţişoară, dulci şi parfumate.
Iar din Belem am luat tramvaiul 15E şi am mers în Praca do Comercio, în inima Lisabonei, de unde trebuia să înceapă iniţierea noastră în tainele muzicii fado şi ale cartierului pitoresc Alfama. Pe ploaie, pe soare, printre portocali încărcaţi de fructe – ne-am continuat plimbarea până în marginea zilei.
Va urma…
Mda, m-ai facut sa-mi doresc sa ajung acolo. Poate anul asta, cine stie…
Minunat..abia astept continuarea 🙂
Sunt oferte foarte bune acum, in februarie. Pana in 200 de euro dus/intors pe Lisabona, cu tot cu taxe:) Maine scriu un articol dedicat!