Experienţe (1): Copiii de Eid

De cu seară am simţit ceva în aer – o bucurie, o intensitate, o foială, aşa. Toţi se agitau, zâmbeau şi copiii ţipau la fiecare pocnitoare aruncată pe plajă. Marea încă nu se întorsese din depărtări, atmosfera era fierbinte şi umedă, uşor ameţitoare de la vântul care zbura agale printre cocotieri. Simt că se întâmplă ceva şi din informaţiile primite aflu că e sfârşitul Ramadanului. Un malaysian între două vârste se opreşte la noi la gard şi îmi zâmbeşte cu toţi dinţii albi şi perfecţi, urându-mi “Happy holidays”.

Seara se lasă uşor, iar familia la care stau iese pe terasă. Stau toţi îngrămădiţi unii în alţii, de la copiii de 4 ani până la bunicii de 80, împletind ramuri de cocotier, într-un fel complicat, migălos. Barbaţii leagă bărcile mai aproape de ţărm şi se schimbă în straie lungi, în nuanţele cerului.

Ne luăm cina în linişte, acelaşi orez fiert de zi cu zi. Din casă răzbate o aromă de… sarmale. De fapt, gazda noastră, Ella, fierbea orez cu legume şi frigea carnea pentru prânzul de Eid*. Mirosurile se unduiesc în aer şi coboară uşor peste plaja albă, liniştită.

De masa noastră se apropie o pisică, ne mângâie cu privirea şi scoate un scâncet subtil, de felină isteaţă. Ştiu, simte şi ea toată agitaţia şi toate aromele. Mă gândesc că e exact ca la noi, de Crăciun. Mă gândesc la mama. La bunica. La cuptorul plin de cozonaci, la oala cu sarmale. Doamne, cum este posibil să te afli în Marea Chinei, la capătul pământului, şi să visezi la Crăciun?!

Noaptea se lasă pe nesimţite, încurajată de râsete de copii şi de clinchet de farfurii ce anunţă cina. Ieşim în oraş. Adică în satul lung de 1,5 km, pe unica alee care leagă nordul de un ponton. Pe aici nu se întâmplă nimic deosebit. Turiştii beau whisky, localnicii cântă la chitară. Pace şi bună înţelegere.

La întoarcere noastră, copiii gazdei au făcut focul din crengi uriaşe de palmieri. Limbile se înalţă spre cer, într-un joc hipnotic, de sfârşit de lume. Pe o tulpină de cocotier sunt puse câteva lumânări, iar puştii îşi aprind artificiile şi pocnitorile de la ele. Sunt fericiţi doar pentru că au ocazia să ţipe la fiecare zgomot pe care îl fac. Mi s-a părut un ritual vrăjit, de îndepărtare a răului. Parcă toate durerile treceau, parcă timpul rămânea agăţat în mango-ul din faţa casei, înmărmurit de atâta candoare.

Ne-am culcat în râsete de copii. Dimineaţa, la 7, ei erau tot pe terasă, însă îmbrăcaţi diferit. Se pare că toată insula îşi vărsase paleta de culori pe straiele lor. Era acolo şi verdele aprig al junglei, şi albastrul de cobalt al cerului noaptea, şi turcoazul nesfârşit al marii, si violetul florilor, şi roşul sângelui viu, necurmat de tristeţi. Veşmintele tradiţionale malaysiene ne zâmbeau de pretutindeni.

Cât ne-am băut cafeaua, au ieşit toţi din case, cu bucuria de mână. Stăteam muţi şi cu ochii măriţi de uimire pe verandă, ca la un spectacol unic, de o forţă incredibilă. O mama se apropie cu fetiţa ei de un an, ţinând-o de sari ca de un ham. Micuţa a urcat scările până la noi şi mi-a sărutat mâna, la fel şi lui Vlad. Am pupat-o şi i-am şoptit în română vorbe de alint. Cred că i-au plăcut, pentru că râdea din tot sufletul. De abia se ţinea pe picioruşe.

În curând, toată plaja s-a umplut de petrecăreţi. Şi-au dat mâna, au gustat orezul fiert în lapte de cocos şi învelit în frunze de cocotier, au mâncat o prăjitură, au băut sucuri şi cafele şi au plecat acasă. Simplu. Fără niciun fel de complicaţie inutilă.

Copiii şi-au încălecat bicicletele şi au pornit după fructe şi bondari sau după darurile secrete ale mării. Acadelele colorate le făceau gurile ca de clovni fericiţi. Straiele din mătase prea mari erau suflecate şi botezate în mare. Crabii alunecau pe alei, iar varanii priveau cu nepăsare spectacolul.

Plaja a rămas deodată pustie, ca şi când pământul s-a scuturat de povara umană. Doar vântul mai şoptea chicoteli dulci, de copil mic.