Sorrento. Dincolo de imaginatie.

Dupa doua zile de pizza, bere si Napoli, intr-o dimineata senina, ne-am indreptat spre Gara Centrala – Garibaldi, pentru o scurta plimbare pe coasta Amalfitana. Inainte de a pleca de acasa am facut research serios pentru a afla care este cel mai scurt si mai ieftin traseu spre Positano, iar varianta pe care am ales-o a fost extrem de fericita. Iata mai jos detalii despre drum si despre minunatul, incantatorul, desavarsitul Sorrento.

Dupa cum va spuneam in articolul trecut, Napoli este un oras fascinant, insa uneori poate parea trist. Mizeria, piatra gri a zidurilor, tencuiala cazuta, anunturile si pungile de plastic, aglomeratia de oameni si scutere te pot innebuni. Mirosul orasului este comun, de vechi si de rufe proaspat spalate. Hotelul a fost primitor, patul comod, insa vroiam altceva. Si cu noaptea in cap am pornit spre “cea mai tare gara din Europa” – Garibaldi :))

Nu ma intelegeti gresit. Nu am nimic cu nimeni, nu ma deranjeaza niciun chip de pe pamant. Insa in gara din Napoli, peisajul uman este de nedescris – aproape comic, usor datator de fiori, vorbitor de romana, agasant, cu cele mai interesante rictusuri, insa neagresiv. Gara Garibaldi arata bine, are marcaje din metru in metru, iar drumul nostru a fost lin pana la ghiseul de la Circumvesuviana – trenul pe care trebuia sa-l luam spre Sorrento. De fapt, este un fel de metrou de suprafata: se intra ca la metrou, se coboara sub pamant, se cerseste, se canta si abia apoi se iese la aer:))

Deci: Napoli – Sorrento, tren Circumvesuviana, bilet: 4 euro/persoana/dus. Un nene zambitor si vorbitor de engleza ne-a dat biletele si ne-a urat calatorie placuta.

Trenul-metrou arata saracacios, un fel de vagon din tabla. Scaune de plastic, personaje ciudate, cativa englezi in varsta si noi – ah, si niste romi cantatori la acordeon si tamburina. Ne asteptam la un traseu spectaculos, tinand cont ca strabateam 50 de km din coasta de sud-vest a Italiei, de-a lungul Marii Mediterane. Insa am avut o uriasa dezamagire: drumul a fost “compus” din ghetourile de la periferia napoletana, cateva livezi de lamai, case modeste si niste vagi stanci in departare, intr-o oglindire de apa.

Drumul dureaza cam o ora si are statii din 2 in 2 minute. Am “debarcat” in Sorrento, intr-o gara micuta, cu un chiosc cu de toate. De aici am cumparat biletele de autobuz spre Positano, o apa si un magnet. Si cum era devreme, ne-am zis sa facem o incursiune in oraselul Sorrento.

Din gara am coborat putin si am ajuns intr-un parc. Razele de soare ale diminetii patrundeau printre ramurile salciilor si palmierilor, jucandu-se de-a v-ati ascunselea cu vantul usor de primavara. Liniste. Liniste deplina. Blocuri cu terase largi, cu ventilatoare din bambus si hoteluri de 4 stele tacute si racoroase. Am respirat cu nesat – parca era altceva. Insa surpriza cea mare era inca departe.

Dupa o pauza de baie si cafea la o benzinarie (unde nu lucra nimeni – totul era automat si foarte curat), ne-am asezat pe o bordura sa admiram peisajul: muntii acoperiti de zapada undeva in departare, raze fierbinti, pasari cantatoare, palmieri, bananieri, vile marete cu garduri din piatra si porti din fier forjat. Si aceeasi liniste peste tot. In incercarea de a gasi portul, am ajuns (in directia gresita, evident) la o gradina parasita care trona deasupra marii. Nu ar fi fost nimic spectaculos, daca marea nu era de un albastru incredibil, infinit, iar in gradina nu erau zeci de portocali incarcati cu fructe. O fereastra ascunsa intr-o vila din piatra te facea sa visezi pana la uitare de sine.

Pe partea buna a drumului se intindeau hotelurile exclusiviste, de 5 stele, toate cu gradini exotice si vedere la mare, pustii, batute de vantul aspru de primavara, cu pietrele incalzite de soare. Iti venea sa atingi zidurile, sa devii una cu stancile acelea care alcatuiau atat de perfect o casa, un cuib deasupra Mediteranei.

Nu mica ne-a fost mirarea cand am ajuns in centrul orasului. Casele coloniale sunt colorate in galben si roz prafuit, iar soarele creaza pe ele arabescuri fermecate. Pe fiecare alee, la fiecare colt de strada, langa fiecare magazin sunt portocali plini de fructe imense, rotunde, savuroase. Portocaliul persistent, albastrul apei, al cerului (gurmand acoperit cu norisori din vata de zahar) mi-au patruns in inima si jur ca am lasat o parte din mine acolo.

Oamenii (localnici si turisti in varsta) se plimbau agale pe strazile parfumate, de parca i s-ar cuveni cuiva sa locuiasca intr-asa o minune. Totul era normal, calm, senzual. Ne miscam intr-o lentoare adanca, intr-un abur de senzatii coplesitoare, fara sa mai putem rosti chemari sau doruri. Am uitat tot ce am vazut pana in acel moment. Vroiam mai mult si mai mult, nu-mi puteam stavili uimirea, cantecul din suflet. Mergeam dintr-o straduta in alta, ne uitam unul la celalalt cu zambete tampe pe chip, cu buzele intredeschise a mirare, a durere placuta, care nu vrei sa se sfarseasca. Coplesitor!

Ne-am desprins cu greu de oras si am ajuns pe o esplanada de unde puteai admira portul. Stiu ca singura mea reactie a fost: “ai mai vazut asa ceva? ai mai vazut asa ceva?”, repetam la nesfarsit, nevenindu-mi sa cred ca frumusetea aceea mi se dezvaluie mie. Dupa experienta cu Tenerife crezusem ca am vazut multe locuri perfecte, ca voi fi mai greu de impresionat. Nici pe departe. Sorrento a rupt inima din mine.

Experienta a fost scurta, perfecta si inaltatoare. Va suna cunoscut? :)) Zile in sir dupa acea dimineata de martie am visat cu ochii deschisi la portocalele rotunde ce se revarsau in albastrul cerului, la stancile ce vegheau portul, la acel cuib de pace si culoare, la faptul ca am fost, pentru o secunda, incredibil de fericita.