Milano – The moral capital of Italy

Ploaia acopera geamurile cu lacrimi induiosatoare. Fumez incet, tremurat, sufland fum intr-un pahar de limoncello si urmarindu-i rostogolirile cetoase si parfumul amarui, de lamaie si tigara fina.

Ziua mi-a fost plina pana in marginile sale. Nu stiu daca as mai putea indesa in conturul ei ceva, oricat de delicat ar fi, ca un gand sau ca o urare de “noapte buna”. In cealalta odaie se aud respiratii calde de copii adormiti, iar in dormitor soapte de dragoste. Privesc cerul acestui oras strain si e un cer rece, de toamna, neprietenos, dar vag familiar, ca in noptile cand plangeam de singuratate, cersind indurare lunii.

Prima zi in Milano a trecut mult prea repede, fara sa pot admira in voie comorile unui oras cu radacini ancorate in timpuri stravechi, cand se numea Medhlan si era condus de un popor celtic. Cu timpul, Milano a fost condus de romani (de celebrele familii Visconti si Sforza), de spanioli si de austrieci, iar apoi Napoleon I l-a transformat in capitala Regatului Italiei. Dupa razboi, Milano a devenit o adevarata metropola financiara, atragand artistii, oamenii de afaceri si cautatorii de vise din intreaga lume. Acum, centrul orasului numara nu mai putin de 7 milioane de suflete, din care peste 15% sunt emigranti.

Turistii, modelele si “cei fara tara” se inghesuie intr-un perimetru alambicat pentru a avea parte de cateva firmituri din prajitura imensa care este Milano, un oras ultra-cultural, fashion, lipsit de bigotism si in care ai sanse sa muncesti, daca vrei, sau sa prostesti grupurile de straini care privesc pe verticala, in loc sa te priveasca in ochi.

Nativii din Milano isi numesc orasul “the moral capital of Italy” si isi ridica privirea in inaltul cerului de fiecare data cand vad oameni rataciti, intreband in engleza sau intr-o italiana tremurata de drumuri si mijloace de transport, de altfel destul de usor de gasit si intrebuintat.

The Madonnina, simbolul orasului aflat in varful catedralei Duomo, vegheaza aceasta adunatura de suflete aflate intr-o permanenta cautare, cu ingaduinta si maretie.

Insa nu aceasta a fost prima imagine de care am avut parte in Italia. In zorii zilei, avionul companiei Blueair a plutit gratios deasupra Italiei si mi-a dezvaluit o priveliste promitatoare. Totul este incredibil de verde, cu golfuri elegante, munti batrani si case micute, de poveste.

Aterizam in Bergamo, un orasel din NE-ul aglomeratului Milano. Un drum relativ scurt ne lasa la poalele Doumo-lui, catedrala-monument, pe care niciun turist nu o evita in fotografiile sale. Este dantelata, imensa si soarele apune dupa varfurile sale sculptate in piatra alba. Insa nu totul este atat de maret aici. Piata Duomo este cel mai aglomerat loc pe care l-am vazut vreodata, poate fi derutanta, obositoare si te poti pierde usor.

Toata lumea sta pe jos, direct in strada, pentru ca in Milano rar gasesti o banca, iar asta este o problema cam in toata Italia. Turistii japonezi fac sute de poze pe minut, cu Doumo pe post de “back-side”. Unele personaje te ademenesc cu porumb pentru porumbei, ca apoi sa iti faca poze si sa iti ceara bani, iar cativa negri te imbie cu niste sfori colorate, ale caror rost nu l-am inteles.

Nici macar in catedrala nu predomina tacerea. Lumina este filtrata prin vitralii uriase, insa hoardele de turisti folosesc blituri agasante si vorbesc intre ei in toate limbile pamantului. Un grup statuar din marmura neagra este martor la migratia acestor popoare in cautare de suveniruri. Unii privesc acest monument ca pe un obiectiv pe care trebuie sa-l bifeze pe lista lor de “must see”. Apoi, pleaca mai departe spre muzee, magazine si baruri si uita ca pentru o secunda au fost martorii unui spectacol absolut al luminii, credintei si maretiei italiene, in stare pura.

Pentru ca bagajele noastre ne dau de gol, o multime de pierde-vara ne inconjoara si ne ofera cate ceva, fie un suvenir, fie un moment prielnic pentru ei de a ne umbla prin genti. Ne indepartam de catedrala impresionanta, in cautare de apa, espresso si de-ale gurii si bineinteles, de un loc mai putin sufocant, unde sa ne punem bagajele jos, macar pentru o clipa. Gasim un parc micut, cu doar patru banci, vegheat de la distanta de Madonnina, stapana Duomo-lui.

Hranim porumbeii, bem un espresso si apa proaspata de la o fantana si ne indepartam de haosul centrului, alegand ca mijloc de transport metroul. Iar aici, nu mica ne-a fost mirarea sa dam peste o romanca ce detine un “job” inedit: ajuta strainii sa isi cumpere bilete de la automatele milaneze si cere, fara rusine, sume intre 50 de centi si cativa euro, pentru efortul depus. Insa isi stie bine meseria: face atat de repede toate miscarile pe acea masinarie, ca tu sa nu ai timp sa te prinzi si, vezi doamne, sa-i rupi painea de la gura. Din fericire si noi suntem romani si ne prindem mai repede ca altii cum sta treaba, descurcandu-ne de minune la metroul milanez.

Gazda noastra, Helga, are 41 de ani, este din sudul Italiei, divoratata, are doi copii, Luna si Emir (de 8 si 11 ani) si sta la capatul metroului, pe linia verde. Cartierul este foarte linistit, imbietor, iar apartamentul ei se afla intr-un complex rezidential, pe o strada privata, cu interfon si supraveghere video. Alaturi gasesti o farmacie, un supermarket, un internet-cafe, o pizzerie, un parc de joaca pentru copii si chiar o biblioteca organizata intr-o fabrica veche, cu un deosebit farmec rustic.

Prima noastra cina in Italia consta in pizza cumparata de la supermarket si bere, iar in timp ce noi suntem extaziati de gustul aluatului, gazdele noastre zambesc suspect pe sub furculite, jurandu-ne ca pizza in oras este de o mie de ori mai delicioasa.

Ne intelegem in engleza cu Helga, povestim, descoperim asemanarile dintre romana si italiana, radem mult, iar copiii se joaca in living, incercand sa prinda din zbor cateva cuvinte. Balconul apartamentului ne ofera o imaginea relaxanta a unui parc ingrijit, in care pinii se aliniaza rondurilor de flori rosii, iar pe cerul milanez avioanele nu intarzie sa aduca alti si alti cautatori de “mai bine”.

Imi termin tigara si limoncello, oftez de oboseala, dar si de multumire, si ma intind pe canapeaua oferita atat de generos de Helga.